Jurnalul unui preot păcătos. : Ridicați- vă cu nădejde din orice necaz

Textul evangheliei duminicii trecute ne- a îndemnat pe toți la curaj. Ne- a învățat să avem forța necesară de a trece peste toate încercările. Nici moartea nu poate să ne stea în față dacă noi credem din tot sufletul în Bunul Dumnezeu. Speranța, se spune în popor, moare ultima. Este fals. Speranța trăiește dincolo de timp. Ea este fluidul ce ne întărește și ne ajută să credem că nu suntem singuri. Când avem impresia că suntem îngenuncheați să nu ne pierdem speranța și credința. Îngenuncherea este un act de smerenie și de plecăciune a minții, a inimii și nicidecum un act de lașitate. Rodul ei este biruința și liniștea sufletească.

Haideți să vedem cuvintele Mântuitorului în acest sens: ”Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul.

Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi.

Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă.

Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme.

Şi râdeau de El, ştiind că a murit.

Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te!

Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce.

Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat”.(Luca 8, 49- 56)

Aceste rânduri evanghelice mi- au adus aminte de alte câteve cuvinte ale marelui poet național Nichifor Crainic, ce ne vorbesc despre ridicarea din neputință și curajul de a spune că iubim ”Calea, Adevărul și Viața”(Ioan 14,6)

Le găsim frumos așezate în poezia:

”Ridică- te, Gheorghe, ridică- te, Ioane!”

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

nu pentru patule, nu pentru pogoane,

ci pentru văzduhul tău liber de mâine,